Daca ar fi sa dam crezare visului avut in noaptea asta, spre dimineata, apocalipsa ar trebui sa inceapa undeva prin muntii Bucegi. Cel putin acolo ma aflam, intr-un loc cunoscut de sinaieni si mai putin de turisti, avand astfel posibilitatea sa fiu martor al uneia dintre cele mai cele grozavii pe care am putut sa le visez vreodata. Se facea ca desi jos in oras nu era zapada, muntele era acoperit cu un strat gros, prea gros ca sa fie adevarat, de zapada. Si unde era oricum atat de mult omat, a mai pus-o mama natura (cea adevarata, nu Roxana Ionescu Mama Natura) si de o ploaie dezlantuita, prea dezlantuita ca sa fie adevarata, care nu numai ca a venit cu apele ei, dar a mai si topit zapada, dubland astfel forta naturii si a apelor pravalindu-se de pe ditamai muntele.
Si sa fi vazut atunci valul de apa coborand cu o viteza incredibila de pe Bucegi, drept spre Perla Carpatilor, laolalta cu trunchiurile copacilor smulsi din radacini. Si nu erau putini, iti imaginezi.. Lumea din jurul meu, bineinteles ingrozita, doar era prima data cand aveau sa vada asa nenorocire abatandu-se peste capetele lor. Eu, asisderea, doar n-as fi fost eu culmea calmului la sfarsitul lumii. Am rupt-o la fuga catre un loc mai inalt incercand sa tin distanta de apa care venea cu repeziciune. Noroc ca locurile sunt pline de vai si implicit culmi, asa se face ca munca de a urca mai sus si mai sus cu unghiile in pamant a dat roade si am lasat valea sub mine. La timp ca sa vedem, eu si ceilalti prezenti, cum apa umple valea deasupra careia ajunsesem, si ducandu-se cu repeziciune catre valea Prahovei si inundand locurile in care valcelele se intersecteaza cu raul Prahova si creand asa, ca o mare maricica dar nu foarte mare.. la munte. Care bineinteles ca avea sa se duca in curand in jos spre Posada si apoi spre campie, ducand cu ea dezastrul apocalipsei.
Am scapat si de data asta.